ZILELE COPILARIEI (CRISTINA MIHOCI)

Nu ai să ştii niciodată unde poţi pleca timp de două săptămâni, să uiţi de lume, lumea să te uite pe tine, tu doar păşind cu încredere într-un compartiment de tren şi urmărind cu ochii mari ce staţie mai urmează până la destinaţie. Eşti ajutat să-ţi duci bagajele spre acea destinaţie necunoscută. Ferm ca un om de afaceri, strângi mâna cu cei pe care nu i-ai întâlnit încă şi aştepţi, cu inima strânsă, să vezi ce va urma.

Este 7.30. Nu v-aţi trezit încă? Trebuie să ne spălăm pe faţă.

Unde? Şi cel mai banal răspuns ar veni pe cale orală cam în felul acesta: la baie. Răspuns banal: corect. Dar, ce te faci atunci când te scoli cu greu din pat şi vrei atât de mult să te speli pe faţă, deschizi uşa la cameră, priveşti şiret spre baie, vezi afişul tactic improvizat şi citeşti printre genele abia întredeschise: OCUPAT. Mă resemnez oarecum, îmi zic nici o problemă, mai aştept puţin. Îmi iau prosopul, săpunul sau loţiunea mea de curăţat faţa, deschid uşa şi privesc spre baie cu inima deschisă şi, apoi citesc, pe afişul tactic improvizat: OCUPAT. Trebuie să mai aştept puţin, poate a intrat cineva înaintea mea cât am fost în cameră. Mă rezem cu încredere de caloriferul din faţa băii şi aştept. Ochii mei încep să se deschidă şi percep altfel lumea de cum era în urmă cu doar câteva minute. Se mai deschide o uşa alăturată şi nişte ochi la fel de somnoroşi sau poate mai puţin sau poate chiar clătiţi cu roua dimineţii privesc la mine şi un glas care rosteşte hotărât: Bună dimineaţa! mă face să realizez că eu cam ar trebui să răspund la acele bineţe. Iar nervii mei spun: de ce nu ai mai dormit un pic, ca să mă pot şi eu spăla pe faţă aşa ca şi tine şi să pot şi eu savura roua dimineţii pe pleoapele mele şi să cânt imnul dimineţii mai abitir decât glasul tău.

Aştept cu prosopul şi cu săpunul sau loţiunea mea de curăţat faţa la uşa băii, în timp ce din camera din stânga iese vioi un tânăr şi cu un zâmbet aproape perfid spune: Aştepţi la baie, nu-i aşa? Şi eu, mă gandesc atunci, în plin proces de trezire: dacă stau în faţa băii cu prosopul şi cu săpunul sau cu loţiunea mea de curăţat faţa, aştept, oare, la aprozar să cumpăr cartofi? Dar răspund amabil şi politicos şi cu zâmbetul pe buze că da, aştept să intru la baie să mă spăl pe faţă. Din camera din dreapta iese o fată şi spune spre fericirea ochilor mei: persoana care era la baie nu a mai ieşit? Eu, răspund în speranţa, ca persoana care se află la baie poate aude şi se îndură şi de ceilalţi care ar trebui să se spele pe faţă şi poate părăseşte încăperea mai repede, că nu. Fata din camera din dreapta atunci grăieşte: Eu urmez după persoana care se află la baie!. În acel moment, mintea mea a început să se dilate şi să capete forme, dar din ce în ce mai lucidă, îmi dau seama că până la micul dejun nu mai am sau cel puţin nu am nici o şansă să-mi stropesc ochii cu apa rece şi răcoritoare din fântână. Poate e soarta destinului ca în această dimineaţă să mânânc acea mult râvnită felie de pâine alintată din abundenţă cu unt şi scăldată cu o furculiţă plină cu miere de albine, fără ca să mă spăl pe faţă.

Îmi aduc aminte de zilele copilăriei, stând încă pe calorifer, că atunci probabil, doar de sărbători ochii mei erau scăldaţi în apă ca un nou-născut şi doar prin oblăduirea bunicii. Zilele copilăriei au fost prezente în fiecare zi din campus în inima mea; copii mi-au adus aminte de mine (pleonasm, dar aşezat înadins) şi de cum mi-am trăit eu copilăria; fetele din cameră, tot copii fiind, au trezit în mine o altă parte a copilăriei. Îmi aminteam că şi eu am dansat la grădiniţă un bans pe care îl dansam cu copii şi chiar am reuşit să-mi rememorez fustiţa mea albă croită cu multă dragoste de mâinile bunicii şi cu care am performat la serbare; aproape mi-au dat lacrimile când vedeam cu cât entuziasm şi suflu interior dansează cei mici şi câtă dorinţă se putea vedea în mişcările lor stângace: te întrebi, a fost cineva care să se gândească la mine să mă facă să zâmbesc, copil fiind? Greu de spus.

Aştept. Se deschide uşa. Uşa de la baie. Persoana de la baie iese destul de revigorată, ne salutăm politicos cu nişte mici bineţe, fata din camera din dreapta îşi ia dreptul bine meritat  de a intra la baie, şi eu, aştept. Aşteptarea m-a făcut să prind rădăcini lângă calorifer şi singurul gând care mă inunda prin tot creierul era, mâine dimineaţă te trezeşti dimineaţă. Următoarele minute se pare că au trecut mai repede ca niciodată, cu răbdarea abia construită, cu mintea lucidă şi cu repeziciune în corp reuşesc să ating clanţa de la uşa de la baie şi în cele din urmă păşesc triumfător spre FINDING NEVERLAND. Înarmată cu tot ce îmi trebuie, constat, fără doar şi poate, că vezica mea aproape explodează, respir, mai apoi uşurată întrucât şi vezica mea a scăpat de greutăţi; aici, în minunata lume a purităţii, mă caţăr pe butoi ca să ajung în interiorul acestuia ca să ajung până la fundul acestuia pentru a procura o cană cu apă, şi, paradoxal, reuşesc. Faţa mea cântă de bucurie şi parcă încearcă să îmi spună: atât de mult ţi-a luat să faci acest lucru? Începem o dispută cu săpunul, apoi cu loţiunea mea de curăţat şi încetul cu încetul se linişteşte, zâmbeşte, cântă, murmură; suspină laconic, ca o morală la tot ce am supus-o eu în acea dimineaţă de 1 august: dimineaţa care va urma mă roagă să nu o mai fac să aştepte.

Cobor cu pas domol, alunecând pe o rază spre sala unde împreună luăm micul dejun. Se rosteşte rugăciunea. Este momentul întrebărilor şi mulţumirii digestive. Parcă în fiecare dimineaţă am auzit aceeaşi întrebare, ca şi cum nu ai ce altceva vorbi: Cum ai dormit astă-noapte?, din obişnuita curtoazie şi banala politeţe. Ştiu că părintele Joan ne-a lovit părinteşte, din prea multa sa dragoste astăzi dimineaţă cu câteva izoprene, ca să ne trezim după lunga noapte petrecută printre stele şi ţânţari, dar, tu, continui să întrebi: cum ai dormit astă-noapte? În starea ta profundă de somnolenţă, cu siguranţă, ai avut puterea să-ţi dai seama cum ai dormit. Paradox. Eu niciodată nu ştiu cum dorm când dorm.

Mai apoi, ne ridicăm grei de la masă, rostim rugăciunea şi fiecare merge sârguincios    spre sarcina ce o are de îndeplinit în acea zi.

În ziua a douăsprezecea, şi, nu cred că poate fi doar o întâmplare, ne-am îmbrăţişat de trei ori. Nu vreau să mă gândesc acum că cifra trei se împacă fatidic cu atâtea numere impare, dar fiecare îmbrăţişare a trecut prin trei filtre, pe care cu foarte multă uşurinţă le poţi distinge. Că eşti îmbrăţişat, că tu îmbrăţişezi fără ca să primeşti un răspuns te face să înţelegi cât de rece este lumea în jurul nostru. De multe ori îmbrăţişezi, dar de cele mai multe ori, se poate întâmpla să nu fii îmbrăţişat, ci răcit şi dezgustat. A fost ziua când am învăţat că Dumnezeu ne îmbrăţişează în fiecare zi, în fiecare minut şi nu aşteaptă să fie îmbrăţişat, nu aşteaptă să i se acorde feed-back. Cu cea mai mare simplitate te cheamă uşor şi suav, spune: Vino, să te îmbrăţişez, nu M-ai văzut demult!, te înconjoară cu dragoste şi încearcă să nu-ţi mai dea drumul din braţele sale, şi tu, acum, ce faci? (…) Ne-am repezit a treia oară să ne îmbrăţişăm, ca şi cum în clipele următoare toţi am păşi spre lumea cealaltă, ne-am zâmbit, am râs, ne-am spus pe nume, ne-am rostit cuvinte de prietenie şi am sfârşit prin a respira uşuraţi că am fost învăluiţi de braţele celorlalţi, că am fost alintaţi şi că poate măcar de data aceasta nu am fost uitaţi. Dar, El, primeşte în fiecare zi ceea ce noi am vrea să primim necondiţionat şi, aproape fără măsură?

Timpul se scurge, parcă nici nu-l simţi, şi fiecare lucru care îl ai de făcut în clipa următoare ai vrea să-l amâni pentru că simţi că nu l-ai făcut pe cel dinainte cum ar fi trebuit şi vrei ca timpul să nu te tragă de mânecă şi să ţipe de la poarta de intrare în curtea casei: Adunarea! Nu mi-am călcat pantalonii, nici măcar nu s-au uscat, dar nu-i nimic, mă îmbrac aşa, îmi apuc în fugă geanta fermecată şi încep să mă cert cu fiecare piatră de pe drum până la Dumbrăveni. Mi-am uitat şi ecusonul; să mă întorc după identitatea mea lăsată pe masă mi-e aşa de lene, dar când întorc privirea spre stânga, îmi dau seama că ar trebui ca eu să mă bâţâi pe nişte scânduri ancorate în aer ca să ajung pe malul celălalt. Trec în grabă şi mă gândesc că într-o viaţă anterioară aş fi fost vreun soi de maimuţă de am putut să sfidez gravitaţia cu atâta uşurinţă, în loc să mă agit la mijlocul podului, cum că ar exista posibilitatea ca eu să cad optzeci de centimentri în jos până la albia râului.

De fiecare dată când ajungeam la poteca spre pădure, îmi imaginam că explorez părţi din lume încă necălcate de om. Deodată văd nişte urme ciudate în mocirla potecii şi mă întrebam ce creatură a trecut mai înainte ca noi să urcăm dealul, ea doar pândindu-ne din depărtare şi adulmecând cu nesaţ fiecare pas al nostru. În sinea mea mă încurajam ca să trec mai departe şi să ignor urmele bovine din împrejurul noastru şi privesc vertical spre înaltul cerului, dar nu puteam să-l văd. Arbori de sute de ani ne privegheau acum şi ne umbreau capetele de soarele arzător ca să ajungem teferi la Dumbrăveni. Nici nu m-ai reţin foarte bine de câte ori am contemplat neclintirea şi semeţia tulpinilor şi parcă  invidiam statornicia lor în faţa lumii şi a răutăţilor; o tăcere care te învaţă sa taci şi să asculţi, o linişte care te linişteşte fără ca să-ţi dai seama, o prospeţime care îţi îmbată plămânii; ei nu plâng, pe ei nu îi auzi când suferă, când înmuguresc, când înfloresc, când cresc, când îmbătrânesc; deşi ştim aceste lucruri, nu le băgăm în seamă. De foarte multe ori mi-am pus întrebarea: De unde vine natura? Deşi, ştiu că nimeni nu poate să-mi ofere un răspuns.

Fiecare în ritmul său, mai încet sau mai domol, mai alert sau mai cu viteză parcurge cu sudori pe frunte drumul; şi, ce leger, se plimbă unii cu maşina şi pierd ocazia de a culege prune din crengile copacilor întâlniţi în calea noastră. E cald. Adesea e sfâşietor de cald. Înaintăm, sleiţi de puterea bătrânului soare, când mai la vale, pădurea ne cheamă să ne răcorim tâmplele şi auzim un dangăt de clopot. Acolo e biserica. Mai avem puţin. Însă astăzi nu am mai venit prin pădure; ne-am rătăcit şi am ales macedonskian calea cea dreaptă şi care s-a dovedit a fi şi cea mai lungă. Apele au fost furioase în această vară cu albia pe care tocmai am traversat-o şi cu bătrânul pod care acum a căpătat o înfăţişare nouă; pământul a fost dizlocat pe alocuri şi a fugit prin alte părţi, poate aici s-a săturat să mai vadă nepăsarea oamenilor. Arborii crescuţi mai aproape de curgerea iute a apei şi-au plecat frunţile şi-au plâns amarnic până furtuna cea grea a trecut. Acum e linişte. Oamenii răsuflă uşuraţi că apa cea furioasă i-a iertat şi de această dată îşi continuă ca şi până acum drumul până la magazin să-şi cumpere o pâine, până la biserică pentru a primi binecuvântarea preotului şi a afla ce mai fac albinele acestuia, până la ogor pentru a strânge hrana pentru animale, până la ogor pentru a strânge animalele lăsate peste zi să se hrănească, până la vecina să împrumute o cană cu ulei (nu ştiu cum se spune la ulei în maghiară, căci toţi oamenii de pe aici îşi trăiesc viaţa bilingual: noi, politicoşi fiind, salutăm în româneşte, iar sătenii răspund în ungureşte; nu aproape toţi); e încredebil cât de aproape de oraşul meu natal poate să trăiască o comunitate cu alte valori, cu altă orientare mistică, deşi apropiată de cea ortodoxă, cu altă limbă de comunicare, cu altă construcţie a caselor, cu alte straie, cu altă gândire, mai primitivă în comparaţie cu cea contemporană. Am rămas uimită cum bătrânele din acest sat încă mai vor să simtă sub picioare pământul aspru, mergând desculţe, în straiul lor popular pe care îl păstrează cu sfinţenie. E o identitate. E un adevăr nespus, dar arătat şi purtat şi păstrat neclintit. E înţelepciune. E vis aievea să-mi imaginez că mai pot vedea undeva prin satele Moldovei tradiţia păstrată cu atâta dor şi suflet, încât te întrebi, dacă aş reveni peste zece ani în acest sat, am să întâlnesc aceeaşi oameni respectuoşi, care de fiecare dată când se întâlnesc îşi ridică pălăria cu smerenie, care merg la liturghie chiar dacă oasele trosnesc după o lungă zi de coasă, care încă îşi mai poartă vitele la car cu roţi de metal, la capătul căruia mai zăreşti legat şi un pui de capră; mă îndoiesc. Parcă cu durere în suflet, pentru că ştiu că tradiţia din acest sat de fiecare dată m-a făcut să întorc capul şi să admir portul, mersul, calmul, poziţia, privirea, vorba, resemnarea că viaţa îşi urmează fără întoarcere cursul, basmaua oacheşă, îmi amintesc de câteva vorbe pe care Lucian Blaga le rostea într-una din poeziile sale, într-un volum de prin 1924, cum că …veşnicia s-a născut la sat. E veşnic satul, dar se pierde. Se pierde când aproape de biserică se vând pepeni şi se ascultă muzică, nu tocmai cultă în format decibelic; când straiul bătrânesc capătă nuanţe prêt-â-porter cu ciuboţele de culoarea acadelelor şi când Bună ziua sau Bună seara se rosteşte sacadat, fără a-l privi pe celălalt în ochi.  E nuntă în sat; vreau să văd mireasa, dar preotul ne priveşte pe toţi. Parcă nu ar fi mulţumit că întrăm în casa Domnului, dar are priviri dureroase când mă zăreşte şi nu vede acea basma oacheşă pe creştetul meu, ci doar o eşarfă neagră; simt un fior în şira spinării şi-mi spun în gând: Doamne ajută! şi intru, mă aşez umil cu faţa spre altar şi mă pregătesc pentru liturghia ce va urma. E mulţimea agitată strânsă la intrarea în biserică: vine alaiul de nuntă, împreună cu mireasa şi cu mirele.  Peste tot unde te uiţi numai ochi întâlneşti; parcă ar fi sărbătoarea privirii şi nu celebrarea zilei odihnei după cele şase de muncă; numai bătrânii se aşază liniştiţi, cu mâinile creştineşte şi-i privesc părinteşte pe cei tineri, rememorând cu nostalgie zilele tinereţii lor. Joan, cel care ne vegheză în fiecare zi, doar până în momentul când a plecat, este acum de naţionalitate română, întrucât îmbrăcat în veşminte înflorate şi oacheşe participă la celebrarea nunţii dintre cei doi tineri şi ne împărtăşeşte pe rând cu trupul şi sângele Mântuitorului. Nu cred că vreunul dintre noi poate uita cu câtă solemnitate şi grijă, părintele Joan a citit din Evanghelia de duminică şi ne-a pregătit pentru jumătatea de oră de cântece din acea seară: Sunt a…ici la dispoziţia ta/Cheamă-mă, te voi as…cul…ta.

Întrebarea care mă macină: Care au fost lucrurile bune pe care le-ai găsit la tine?, înadins redactată, parcă, pe foile ce le-am citit pe drumul spre pădure, în timpul meditaţiei, am reuşit să-i găsesc un oarecare răspuns. Aici, în campus, m-au încercat aceleaşi sentimente, ca şi în viaţa pe care o duceam de dinainte de a veni în acest campus alături de voi; m-a sleit de puteri micimea care o vedeam în mine în comparaţie cu acei monştri sacri şi verticali printre care mă plimbam; erau copacii; carpeni bătrâni şi tăcuţi într-o după-amiază de august ce ascultă domol şi lin gândurile mele, sentimentele mele, lamentaţiile mele şi rugăciunile mele şi răbufnirile mele cu respect la ţânţarii care mi-au declarat război aprig; tocmai că nu vreau să văd eu lucrurile bune la mine, e doar nuanţă de laudă să spui eu fac asta şi asta. Aici am învăţat să fiu mai tolerantă decât eram, mai iubitoare, pentru că nu eram aproape deloc, în primul rând cu mine însămi, să zâmbesc mai mult, să îmbrăţişez mai mult, deoarece, se pare, că am uitat.

Mergând în amonte spre Dumbrăveni zăresc un copil din depărtare şi mă gândesc cum de l-au lăsat părinţii să umble pe o aşa căldură. Se grăbea să cumpere morcovi de la magazin. Oameni se perindă la deal, la vale; din magazin se aude gălăgie, iar din clădirea abia ridicată în curtea bisericii se aud vag câteva glasuri; erau muncitorii care lucrau la acoperişul bisericii ce va fi terminată prin bunăvoinţa preotului şi a mirenilor nu mai curând de 2012-2013. Nici o adiere de vânt printre stejarii din faţa bisericii, doar o pală de praf lăsată de o maşină trecută în grabă. Toţi se înghesuie la ciuşmea, izvor tămăduitor de sete pentru sufletele noastre şi ne îndreptăm cu paşi grăbiţi spre curtea bisericii, ne întâlnim cu câţiva copii veniţi mai devreme. Deodată pupilele mele se dilată, nările mele se măresc, adulmecă un miros cunoscut stomacului meu şi-l urmăresc aprig, fac la stânga de la intrarea în capelă, mă uit, nu văd încă nimic; să mă înşel? Nările mele niciodată nu se înşeală! Mai adulmec, mă întorc spre capelă, intru într-o încăpere ciudat de mucegăită şi murdară, unde pe timpul anului nişte copilaşi fac lecţii, şi văd doar bagajele noastre şi nişte cutii cu napolitane; le miros cu interes şi nu este ceea ce am adulmecat eu mai devreme; fac stânga împrejur şi încep să caut; revin pe aceeaşi traiectorie şi aud pe ceilalţi aclamând: Bravo, bravo, bravo, bravissimo! pentru masa pe care noi o aveam în acea zi. Mulţumesc Domnului că am terminat să mă lamentez pe lângă pereţi întrebându-mă unde poate fi festinul pantagruelic la care visez şi oftez în fiecare minut al existenţei mele. Masa este aşezată; încercăm să ne liniştim după lungul drum parcurs de la Fundul Răcăciuni spre Dumbrăveni; mă simt acum ca şi Cleopatra întrucât mi-am cumpărat un sclav care mă răsfaţă prieteneşte cu evantaiul până sosesc ospătarii cu cazanul de fasole opărită, care, mai târziu, îmi dau seama a fost sărăcită şi de sare şi de piper sau de un fir de pătrunjel; lingura mi se împotmoleşte în mămăligă, ochii mi se bulbucă când încerc să înghit înfometată cam tot ce frige din farfurie. Gratiae, gratiae, gratiae, gratissimo! Doamne pentru această masă şi astfel am aflat şi cum se desfată localnicii din Dumbrăveni în zilele de sărbătoare.

Prin lăcomia noastră de a face totul la timp, corect şi cât mai bine posibil, ne instalăm cu o balie la ciuşmeaua care mai înainte ne-a potolit setea, clătim vasele cât mai repede, nu contează dacă sunt curate sau nu şi ne pregătim să întâmpinăm copii. Au venit copii.

Zilele copilăriei au început. O fiică din Dumbrăveni de fiecare dată mă întreba: ştii cum se numesc toţi copii de aici? Şi eu cu răspunsuri nevinovate încep să enumăr câteva nume şi-mi dau seama că le greşesc pe toate; aceasta a fost cea mai mare ruşine a mea pe care am putut să o fac în faţa copiilor; să mă joc cu ei şi să nu le ştiu numele. Regretabil, dar adevărat. Copii cei mai mici în faţă, iar cei mai timizi şi cei mai mari stau ascunşi în spatele lor şi ascultă de generalii Armatei Waka Waka. Start cronometru: începe încălzirea. Graţioşi ca nişte lebede, generalii se uită unii la alţii şi încercă să-şi amintească ce mişcări au repetat acasă cu două ore mai devreme. Cu memoria abia reîmprospătată porneşte lupta între a şti, între a nu şti, între a şti vag, între a-i călca din greşeală pe ceilalţi, între a-i învăţa şi a-i aduce pe făgaşul normal. Toţi ceilalţi de pe câmpul de bătălie nu executăm nimic corect şi mă gândesc că diseară are loc instrucţia: nu ai ridicat corect braţul, era braţul drept prima dată şi nu braţul stâng; de ce ai început cu membrul inferior stâng, când tu trebuia să începi cu dreptul; mâine are loc un nou instructaj. Şi soarele ne acoperă cu căldura sa şi ne învăluie şi ne răsfaţă; toţi suntem roşii la faţă ca nişte raci fierbând în oală, şiroaie de transpiraţie ne fac şi mai grei şi parcă adie vântul; nu ştiu dacă e aievea sau îmi doresc să se întâmple acest lucru, dar vreau o minune; vreau să stau la umbră, chiar şi pentru câteva secunde. Cel mai mult mi-aş fi dorit să văd ochişorii copiilor în timp ce dansează; ar fi fost un miracol pentru mine să-mi umplu sufletul cu aşa de multă veselie, de râset, de zâmbet, de inocenţă, de strigăt nevinovat de pui de om, de alintare dulce de ochi albaştri, de suflet curat în faţa lui Dumnezeu, de glas cuminte ce abia învaţă să vorbească; de mâini muncite la câmp peste zi, de feţe arse de soare întrucât, cred, părinţii lor i-au luat la prăşit. E crunt pentru unii copii; dar e o realitate cu care noi ne-am confruntat şi m-am bucurat când am văzut că unii părinţi şi-au lăsat odraslele departe de muncile domestice, pentru a veni alături de noi. Cu toate că energia îi purta fără doar şi poate numai prin prunii din curtea bisericii, poate din sfială că se fac de râs când danseză cu noi, nici un copil nu a vorbit sau răspuns urât; poate urechile mele nu au auzit, dar m-a copleşit educaţia şi respectul lor faţă de misticul satului; deşi nu era slujbă în biserică, toţi copii se închinau cu evlavie spre altar şi mai aveau răbdare ca preotul să vină pentru Liturghia de seară. Îmbrăcaţi şi pieptănaţi, în fiecare zi la ceasul al treilea, când soarele tocmai făcea saltul cel mai arzător către apus, nici un copil nu ezita să ne zâmbească; mai erau copii care nu veneau astăzi, dar a doua zi ne întâmpinau cu flori. Nu a contat pentru mine că mi-aş putea încleşta mâinile de aracet, că m-aş putea tăia când am făcut vazele de plastic, deşi m-am tăiat, că m-aş putea prăfui, că mă tăvălesc prin iarbă; importante au fost zâmbetele copilăriei lor şi ale mele. Niciodată nu am să uit că Una este luna, că alunelul a fost jucat cu atâta foc, încât mă gândesc acum că luna cam suspină după glasul acelui copilaş care striga după ea şi că alunelul o să-şi piardă mai repede frunzele, dat fiind că noi l-am părăsit atât de curând la serbare. Zâmbetul inimii ne-a vegheat tot timpul; cum toţi copii se luptau pentru o bucăţică de paraşută, credeam că vor să zboare spre ale înălţimilor linişti şi pajişti ale copilăriei unde se pot juca la nesfârşit. Ce altceva îţi mai trebuie când tot timpul eşti înconjurat de râset şi veselie, cor de bucurie şi de joacă; oboseam, nu puteam să mai vorbesc clar şi încercam să intru în lumea lor, fără ca să-i mustru sau să le atrag atenţia. Fii lângă ei, dansează, aclamă-ţi neputinţa de a îndoi urechea iepuraşului ca să primeşti un bravo din partea celor care ar trebui să facă acest lucru, pierde creionul pe sub masă; cereţi permisiunea de a merge la toaletă, cere o guriţă de apă, cere un serveţel să te ştergi pe frunte că ai transpirat, plângi că ţi-ai pierdut fratele, plângi întrucât ţi-ai pierdut pălăria; urlă că te-ai împiedicat şi te-ai rănit, imediat medicii din noi te vor pansa; nu contează că doamna învăţătoare cântă stând pe iarbă la umbră, cât tu mă scoţi din sărite cu un fir de iarbă, pentru că tot lângă tine stau şi tot pe tine te văd râzând şi făcând şotii, dragă copilule; nici călăreţii de la Plevna nu te mai pot opri să câştigi comoara, chiar dacă te fugăresc la pas , la trap, la galop, cu o mână, cu două, cu un picior, cu două, cu capul, cu limba, tu reuşeşti, copilule, sa-ţi mişti el culo, mai aprig, că doar eşti român, decât David. Indienii din mijlocul poienii te-au chemat să distrugi labirintul lui Dedalus şi te-au ademenit să semnezi cu propria ta mânuţă bucata aceea imensă de pânză; a fost documentul oficial al vostru, toţi v-aţi semnat şi v-aţi înghiontit călcând pe ea, ca să nu vă uităm niciodată, cel puţin eu nu am să uit vreodată chipul lui Iisus pictat de mâinile unui copil pe acea pânză. La mine pe brăţară nu ştiu câte noduri franciscane au fost, dar tot ce ştiu că pentru ei, copilaşii multe noduri am deznodat şi multe noduri am înnodat; altă preocupare se pare că nu am avut decât să tai un fir de cablu să-mi fac nişte antenuţe şi să zburd  şi să alerg şi să fiu din nou copil; nu cred că nu ai fi putut observa încercările lor de a fi maturi, deşi erau destul de maturi unii copii pentru vârsta lor; e o inconştienţă puerilă să adopţi o înfăţişare facială grotescă pentru un copil de doisprezece ani. În fiecare zi vedeam prin faţa casei trecând un bătrân cu coasa în spate, dar în fiecare zi; parcă vroiam să-i smulg coasa din spate şi să i-o car eu, căci atât de neputincios se arăta şi la mers, şi la vorbit şi nu cred că mi-ar fi dat voie, m-ar fi privit cu ochi domoli şi mi-ar fi spus resemnat că e în natura lucrurilor să se întâmple aşa. Aceeaşi imagine o vedeam, în fiecare zi, la un copil maturizat înainte de vreme; era un copil care avea răbdare să lipească nişte seminţe pe plastic, dar era şi un copil care îşi întreţinea familia; îi contemplam ridurile din jurul ochilor când mi-a spus că a terminat de lipit seminţele de porumb pe bucata de plastic şi vroia să trecem rapid la următoarea etapă; a fost un moment dureros.

Ne-am desenat nasurile ca să nu ne mai recunoască părintele, am îmbrăcat nişte zdrenţe New Age şi am început circul. Cele mai fantastice şi mai neobişnuite animale m-au făcut să tremur când le-am auzit şi vroiam să plec cât mai repede acasă, întrucât ştiam că mâncare bună ne aşteaptă. Numai la acest lucru îmi stătea gândul; şi când eram în culmea fericirii mele digestive aud un urs în spatele meu care îşi caută hrană. Alerg să nu mă prindă; pe la mijlocul cortului în lumina reflectoarelor o fetiţă îşi dresa căţelul; ce căţel drăguţ, parcă l-aş lua acasă. Dacă nu ai fi fost aici să vezi aceste minunăţii, sigur ai fi fost un zugrav care nu ştia altceva să facă decât să plescăiască cu bidineaua, ca mai apoi să cadă tencuiala. Cade cortina. S-a făcut linişte şi toţi aşteaptă: numai un sunet de arcuş, de la o vioară încă neacordată, ţâşni în văzduh ca un bumerang şi mă făcu să tresar. Ce se întâmplă, oare? Pianistul murmura printre buze melodia, trombonistul scăpă arcuşul pe jos şi făcu un zgomot infernal, iar ca să-mi dau seama că mai târziu urechile mele studiau intens armonia acordeonului, a trebuit să mă trezesc din visul meu unde pe căi de curcubeu pluteau brioşe uriaşe şi clătite îmbălsămate cu cel mai fin sirop. În aplauze furtunoase, orchestra începe spectacolul, şi ce spectacol? Pântecul nostru nu mai avea linişte, muşchii feţei s-au dilatat şi parcă nu mai vroiau să revină în lăcaşul pe care l-a hărăzit Dumnezeu; ochi în lacrimi; plânsete şi hohote care încă nu au dărâmat biserica în construcţie nu mă lăsau să mă calmez şi să-mi revin. Tot în aplauze furtunoase, cortina cade şi oaspeţii privesc la ploaia de stele ce cade uşor peste capetele noastre, bucăţi de hârtie tăiată harnic de copilaşi în lungile lor zile de latură practică. Domnul ne binecuvântează această sărbătoare şi timp de oră fiecare intră în dialog cu El.

Am ajuns teferi şi nevătămaţi la cel mai greu moment, care fiecăruia dintre noi i-a dat emoţii şi l-a făcut să suspine. Trebuia să ne luăm rămas bun. Cuvintele mele aici mă părăsesc, pentru că şi noi i-am părăsit pe ei. Mi-aş dori să-i văd şi acum râzând sau alergând, să vină acum un copil la mine să mă gâdile cu un fir de iarbă; mi-aş dori să mă întorc în pragul copilăriei mele şi a lor, să-l păşesc şi să respir din nou aer de naivitate şi inocenţă; să fiu învăluită de aripile uşoare ale zânelor ce fac natura şi să fiu purtată peste câmpii înfloritoare de narcise, ce numai primăvara înfloresc. E doar un vis.

Cu amar în suflet sau cu uşurare, pădurea ne primeşte în răcoarea ei, iar copii ne conduc maiestuos şi ne roagă ca anul viitor nu cumva să lipsim.

Oboseala este cel mai bun prieten al meu şi încerc să port o discuţie cu ea şi să ajungem la un pact; ridic privirea şi văd că floarea aceea despre care îmi vorbea odată bunica este acum albă şi îmi zic că nu mai este ruşine deloc pe lumea aceasta; singura mea dorinţă este să merg paşnic pe poteca pădurii şi să ascult liniştea. Vreau linişte. Ştii că nu mai poţi face nici un pact cu mine, îmi şopteşte, parcă cu ură, oboseala în timpan şi mă resemnez, fără luptă şi continui să merg paşnic pe poteca strâmtă din pădure. Nici o sforţare nu mai fac, nici un efort;  sunt ca o frunză purtată de vânt, aruncată într-un geam unde văd doar o încăpere goală şi o linişte vagă şi rece; sunt smulsă cu suierături de crivăţ spre gardul din fundul grădinii, numai o furnică în grabă îmi dă încredere şi-mi va spune că totul se va rezolva, iar un greiere mă ia în braţe şi-mi cântă şoptit o romanţă de dor; şi mă izbesc de gard. Rămân hipnotizată; deschid ochii şi zăresc printre gene casa noastră. Toate luminile sunt aprinse; fiecare îşi pictează tabloul existenţial. Continui să merg paşnic: trec hotarul porţii, dau bineţe de Bună seara!, intru în casă, masa este aşezată, urc mai apoi scările cu paşi de elefanţi, privesc încă hipnotizată aceeaşi lamentaţie pe lângă uşa de la baie, ajung în cochilia mea şi mă aşez confortabil pe toate izoprenele pe care le-am putut găsi atunci. Îngeraşul mi-a lăsat ceva dulce pe pernă; a fost suficient ca atriile mele să se irige cu bucurie şi să-mi fac curaj a mă răcori de căldura de peste zi cu un litru de apă.

Se rosteşte rugăciunea. Nimeni nu mai cuvântă. Nimeni nu mai mişcă. Nimeni nu mai priveşte. Mâncăm. Când ai început să crezi că stomacul tău îţi dă voie să vorbeşti, spui ceva. Ceilalţi se uită ciudat la tine: ai învăţat limbi străine? Mai bine taci şi mănâncă. Totuşi murmuri ceva; înseamnă că te străduieşti. Din zbuciumul tău bucal am putut doar să înţeleg că mai vrei o porţie. Imediat. Timpul iarăşi zboară. Fete şi băieţi la masă rememorăm acum tot ce s-a întâmplat peste zi.

Cum a fost pentru tine această zi? Nici nu vreau să mă gândesc la alt răspuns, decât foarte bine. Să-i îmbrăţişez pe copii, pe ceilalţi alături de care am petrecut aceste zile minunate a fost sentimentul care m-a încercat întreaga zi. Nu pot acum decât să cânt alături de voi şi să rostim Tatăl nostru ţinându-ne de mâini. Este trecut de miezul nopţii; numai glasurile noastre se mai aud cântând. Şi nu te mai gândeşti că te vei trezi peste câteva ore, vei fi cu siguranţă odihnit şi pregătit pentru a te îmbrăţişa şi lua rămas bun. Să nu plângeţi, ar spune profetul; inimile voastre sunt tot acolo, dar a fost imposibil. Izvoare de lacrimi au răbufnit pe obrajii noştri şi nu puteam să ne mai oprim. Au rămas doar camere goale şi triste.

M-am trezit. În fuga trenului, realizez că sunt aproape de Iaşi. O bucăţică din inima mea a rămas acolo.

Astăzi am ascultat emoţie de toamnă…

[MIHOCI CRISTINA, voluntara ADSIS]